Departamentele culturale din comuna Maieru

Ocupaţiile tradiţionale sunt cele care au inspirat folclorul într-o mare măsură.

Tradiţia păstorească ”Cununa” marchează finalizarea recoltării grâului.

Demne de luat în seamă ca şi atracţii sunt obiceiurile tradiţionale de nuntă cu druşte şi colăcari, care au reprezentat întotdeauna un adevarat spectacol.

În Ajunul Crăciunului se merge cu colindul, iar în Ajunul Anului Nou băieții merg cu Plugușorul.

Obiceiul “Banda Jianu” este o dramatizare în versuri populare şi este interpretată la sărbătorile de iarnă. A fost pusă în scenă de părinţii lui Liviu Rebreanu.

În Noaptea de Sânziene (noaptea de 23 spre 24 iunie) este obiceiul a aprinderea unor focuri pentru alungarea spiritele rele.

FESTIVALURI

”Zilele Maierului” – o festivitate care se organizează în luna august a fiecărui an.

Cu aceată ocazie au loc spectacole de muzică și dansuri populare.

Sătenii își învită rudele și prietenii din alte localități pentru a petrece împreună.

De asemenea, sunt pregătite adevărate festinuri cu mâncăruri tradiționale.

La Maieru, în fiecare duminică este organizat târg cu obiecte de artă populară și produse tradiționale.

Portul popular din comuna Maieru a păstrat până în zilele noastre caracterul accentuat al zonei Năsăudului. Portul popular din comuna Maieru este asemănător cu cel din zona Năsăudului, datorită faptului că au avut o dezvoltare istorică comună. Costumul popular femeiesc este compus din năframă, cămaşă, poale , pânzături (catrință) şi pieptar, suman (iarna). Costumul popular bărbătesc este compus din cioareci (pantaloni), curea lată, cămașă, pieptar și suman (iarna).

Cu privire la trecutul mai îndepărtat, cronicarul Pavel Glăvan face mențiuni despre portul local, enumerând piesele vestimentare care se purtau în anul 1863, pe care le reproducem pentru caracterul lor documentar:
”Portul bărbătesc în sărbători era și este: suman negru, cioareci albi, lărguți, până la 1840 cu ”creți”, dar de atunci încoace fără ”creți”; cămașă albă de cânepă cu bunbac, țesută fără ”împestrițituri” și pe cap cu pălărie neagră rotundă.

Femeile sunt mai felurite. O fată mare se poartă cu capul descoperit, împletită cu o coadă înapoi; cămșă cu bumbac roșu fel de fel, cusută de mâna lor; unele cu cisme negre, dar cele mai multe încălțate cu opinci. Unele cu pieptar mătăsit (cusut cu mătasă) și bani la grumaz și pânzături de 3 fl.v.a. sau făcute de mâna lor. În zilele de lucru poartă chit, cămașă, pânzături ori șurț de lână dinainte și opinci, vara la lucru, iar pe acasă și desculțe – mai cruță opincile. Femeile măritate poartă mai puțin decât fetele; ele poartă coșițe pe cap și năframă pestriță.” 1

Odată cu militarizarea, prin înființarea Regimentului de graniță în 17622, au intervenit schimbări structurale esențiale în portul bărbătesc, impuse de organele militare, cu scopul de uniformizare și de imprimare a unor caracteristici ostășești. Piesele de îmbrăcăminte ți încălțăminte ale bărbaților au fost adaptate și transformate din costum popular în costum militar, croite și colorate uniform. Croitorii sătești anume instruiți, făceau confecții din țesături produse de industria casnică organizată în gospodăria fiecărui grănicer, după anumite cerințe calitative.

Țăranul soldat-grănicer, în timpul când se ocupa de treburile gospodăriei sale, utuliza portul obișnuit pentru zilele de lucru sau sărbători, pe care le avea pe lână mondurul militar. Astăzi, aproape nimic nu se mai păstrează din piesele de îmbrăcăminte cazonă. În schimb, portul popular este o adevărată zestre transmisă urmașilor.

1
Slăvoacă – ”Istoria Parohiei Ilva Mare”, Bistrița, 1906, pag. 37-38.
2 Tabela praestandae contributionis pro anno militari 1763-1764, Arhivele Statului, Cluj, A.O.B. IV A. nr. 2351 și 23 62

În perioada graniței militare, femeile au trebuit să țină locul bărbaților plecați pentru dese și îndelungate perioade să-și îndeplinească apăsătoarele obligații ostășești: paza graniței, expediții războinice, servicii în alte garnizoane, diverse corvezi, etc., de unde mulți nu se mai întorceau sau
reveneau istoviți, fără capacitate de muncă.

Așa se explică că, portul femeiesc în perioada cât a ținut militarizarea (90 de ani) era relativ simplu, format din piesele strict necesare, cu puține podoabe. După 1851, ca rumare a desființării organizației militare, femeile, eliberate de munca și grijile gospodăriei ce reveneu bărbaților, s-au
ocupat de îmbunătățirea portului, de găteli și de podoabe mai deosebite.
Schimbarea condițiilor social-economice au avut ca urmare introducerea de materiale noi, a determinat modificări în croiul pieselor vestimentare și a dezvoltat elemente de podoabă.

Pentru acoperământul capului femeile poartă năframă, din țesătură de bumbac, de lână sau chiar de mătasă, fiind în același timp și un indiciu al stării materiale. Năfrămile s-au procurat întotdeauna din comerț șinându-se seama de vârsta purtătoarelor. Fetele purtau năframă în culori vii și înflorate,
femeile măritate năfrămi de culoare mai sobră, iar femeile bătrâne nefrămi de culoare închisă sau albă.

Galerie foto a costumelor populare regasite in comuna Maieru

Cele mai răspândite meşteşuguri tradiţionale în comuna Maieru sunt: torsul, țesutul, cusutul, cojocăria, curelăria, tâmplăria, sculptura în lemn, dogăria, pietrăritul, fântânăritul și confecţionarea instrumentelor muzicale (fluiere și ocarine).

Ţesutul este o îndeletnicire, dar şi meşteşug, întrucât înseamnă pricepere, îndemânare şi măiestrie.

Femeile din comuna Maieru sunt mesagere ale tradiției străvechi. Tehnica de lucru abordată permite o mare libertate şi inventivitate în exprimare. Astfel, se remarcă evoluţia de la ţesutul în două şi mai multe iţe la o mare varietate de tehnici pentru obţinerea motivelor decorative. Ornamentele țesute sunt geometrice, vegetale, avomorfe, zoomorfe, antropomorfe.

Există mai multe categorii de obiecte care se pot realiza la războiul de ţesut, precum: ştergarele, feţele de masă, păretarele, cuverturile, ţoalele, cergile, pânza etc, diverse piese ale costumului popular (pânzăturile, pânza pentru guburi, cioareci, brâiele, traistele).

 

 

Pielăritul (prelucrarea artistică a pielii) este un meşteşug care contribuie la crearea obiectelor de port popular, iar materia primă este asigurată de practicarea unor ocupaţii străvechi precum: creşterea vitelor şi păstoritul.

Sunt folosite pieile de animale, asupra cărora se aplică metode originale de argăsire (cu var sau tărâţe de grâu etc.) pentru a pregăti pojiţa pentru brodat. Ornamentica pieselor lucrate (mai ales pieptarele şi cojoacele) este extrem de variată (colorare, presare, perforare, aplicare, brodare cu mătase).

În ultimii ani meşterii artizani lucrează o vastă gamă de produse din piele: accesorii de îmbrăcăminte (poşete, mănuşi, cordoane, portofele), căciuli, haine şi jachete din piele, caracterizate printr-o croială modernă, având inserate detalii inspirate din arta tradiţională a cojoacelor româneşti.

Cojocăritul a cunoscut o dezvoltare mai mare, fiind un meşteşug prin care se confecţionează pentru nevoile populaţiei săteşti: cojoace, pieptare şi căciuli din piei de ovine.

Pentru confecţionarea cojoacelor şi pieptarelor s-a folosit pielea de oaie cu blană cu tot, fiind croite pe o masă specială.

Curelăria sau confecţionarea curelelor. În funcţie de forma şi decorul acestora regăsim cureaua simplă sau drucălită, cureaua brodată sau cusută cu mărgele.

Folosit încă din vechime de păstori, chimirul are utilităţi legate de diferite îndeletniciri ale locuitorilor, servind la protejarea omului în timpul muncii şi uşurarea efortului fizic.

În el se păstrează bani sau acte personale, iar la începuturi din curea nu lipsea amnarul, iasca şi cremenea, deseori folosind şi la portul armelor.

Materia folosită la confecţionarea chimirelor de piele, îl constituie pielea rezultată din argăsirea vegetală.

Galerie foto a mestesugurilor regasite in comuna Maieru

Dansul ”Învârtita”

Dansul ”Barbunc”

Galerie foto a dansurilor populare regasite in comuna Maieru

În comuna Maieru mâncărurile tradiționale sunt:

  • Mămăliga cu brânză (pături cu brânză)

Rețetă: în farfurie se așează un strat de mămăligă peste care se pune un strat de brânză de oaie, o lingură de jumări (slănină prajită), se așează din nou un strat de mămăligă, apoi unul brănză, unul de jumări, secontunuă până când se ajunge la o grosime de 15 20 de centimetri).

  • Balmoș.
  • Omleta cu brânză și cârnați de porc.
  • Sarmale (găluște).
  • Tocana de oaie cu cartofi
  • Supa de pasăre cu tăiței de casă (Zamă dulce de găină).

Băutura tradiționlă este palinca de prune (jinars de prune). În general, palinca nu se consumă ca atare, considerându-se prea ”tare”.

Măierenii au o rețetă tradițională, foarte apreciată, numită ”jinars fiert”. Rețetă: se arde zahărul pe foc (la fel ca la rețeta de cremă de zahăr ars), se stinge cu apă, se adaugă puțin chimen și se lasă să fiarbă căteva minute. Se lasă sa se răcească, și când este călduță se adaugă palinca – se gustă pentru a potrivi ”tăria” acesteia.

Galerie foto a mancarii traditionale regasite in comuna Maieru
Obiecte din paleolitic

Vechimea Maierului se pierde în negura vremurilor. Localnicii de pe ulițele Purcioaia și Haj au descoperit, întâmplător, pe Dealul Poienii,topoare din piatră și bronz care arată că vechimea localității Maieru. Aceste obiecte sunt expuse la Muzeul „Cuibul visurilor”, din localitate.
Minele de aur ale dacilorExistă de asemenea legende despre minele dacilor.I. Marțian, în Arhiva Someșană (vol. I, pag.14), scrie că există unele legende în care se spune că în Măgura din Sus au fost mine de aur ale dacilor, la poalele acesteiase văd și astăzi câteva movile, mai mari sau mai mici, formate din sterilul scos din aceste mine, „precum și sgură din topitoriile ce existau”.

Maieru este atestat documentar la 1440.Maieru avut un rol însemnat în istoria ținutului, localitatea fiind atestată documentar în secolul al XV-lea, printr-un manuscris din anul 1440 aflat la muzeul local.În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Maieruera o comună hotare întinse şi un număr mare de locuitori. Statistica din 1760 o arată ca fiind cea mai mare comună de pe Valea Rodnei. Maieru este citat în două lucrări, „Istoria parohiei Ilva Mare” de Paul Glăvan și ”Monografia comunei Sâniosif” de Ștefan Buzilă, ca fiind ”mama comunelor Ilva Mare, Măgura Ilvei şi Poiana Ilvei”Granițele comunei au fost stabilite în secolul al XVIII-lea. După o perioadă de tatonare între anii 1787-1796,Regimentul de graniţă acordă comunei Maieru următorii munţi: Ineul, Gagii, Prelucii, Rabla, Saca, Diecii şi Muncelul. După desfiinţarea graniţei, Maieru, ca şi celelalte comune grănicereşti, nu a pierdut proprietatea asupra munţilor. Aceasta datorită luptei marilor bărbaţi ai ţinutului. Localitatea Anieș, atestată documentar în anul 1450, a jucat un rol important în apărarea Rodnei. Aici există monument istoric ”

Fortificaţie cu zid de incintă din piatră” din secolul al XVII-lea, care avea rol de apărare al cetății.Maieru este satul în care a copilărit marele romancier Liviu Rebreanu.Muzeul „Cuibul visurilor” este dedicat lui Liviu Rebreanu. Muzeul pune la dispoziția vizitatorului o serie de manuscrise ale romancierului, câteva din lucrurile sale personale (piese de mobilier, ediții princeps, corespondenţă etc.), precum și elemente specifice populației din această comună.Muzeul deține peste 6.000 de piese, fiind una dintre cele mai mari colecții sătești din țară.Colecţia muzeului este îmbogățită permanent prin acte de donaţie.Muzeul a fost fondat la 27 noiembrie 1957, prin inaugurarea uneiexpoziţii memoriale Liviu Rebreanu, prilejuită de cea de-a 72-a aniversare a naşterii marelui romancier. Iniţiatorul expoziţiei memoriale şi susţinătorul devenirii ei ca muzeu este profesorul de limba română Sever Ursa.Muzeul este ridicat chiar pe lotul de teren primit de Liviu Rebreanu de la Primăria Maieru în anul 1927, când el devine primul cetăţean de onoare al satului.

În perioada comunistă, Maieru era una dintre comunele cu cea mai mare natalitate din România. Zeci de mame din acestă comună au primit distincțiile „Medalia Maternităţii” şi „Ordinul Gloria Maternă”. Aceste distincţii erau oferite de regimul comunist mamelor care aveau 10 copii atunci când al 10-lea copil născut împlinea un an.Datorită natalității crescute, localitatea era adesea denumită ”China Nouă”.Localitatea Anieș, atestată documentar în anul 1450, a jucat un rol important în apărarea Rodnei. Aici există monument istoric ”Fortificaţie cu zid de incintă din piatră” din secolul al XIV-lea, care avea rol de apărare al cetății.Cetatea Anieș este situată pe o culme cu înălţimea medie de 700 m, la confluenţa Someşului Mare cu pârâul Anieş (coordonate GPS 47025`36„N, 24046`30„E). Este declarata Monument istoric conform Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2004, vol. I, București, 2004, p. 242, poz. 17 (Cod RAN 33649.01; cod LMI 2004BN-I-s-A-01278).

Distrugerea sau degradarea patrimoniului construit şi natural înseamnă dispariţia memoriei şi a identităţii culturale a cetăţenilor României şi, în consecinţă, incapacitatea de a transmite această moştenire generaţiilor următoare.

Ca domeniu aparte al stravechii culturi populare românești, arhitectura țăranească este de un interes deosebit pentru cunoașterea dezvoltarii culturii materiale din țara noastră. Teritoriul României fiind acoperit până nu de mult, de păduri cu arbori de diferite esențe, arhitectura populară româneasca a avut la bază lemnul.

În comuna Maieru lemnul de stejar și cel de brad au fost principalele materiale de construcție.

Era utilizată tehnica construirii din bârne lungi așezate orizontal. Alături de lemn este folosită piatra ca temelie joasă sau ca soclu dezvoltat adapostind beciul caselor înalte construite în panta dealului.

Acoperișul este din șindrilă. Tencuiala este deseori colorată, de obicei cu albastru.

Majoritatea populației din comuna Maieru este creștin ortodoxă, peste 80 la sută. Cele două parohii din Maieru au 4.300 de enoriași, iar în Anieș sunt 1.800 de credincioși.

Biserica ortodoxă este cea mai veche din comună.

Dup anul 1700, greco-catolicismul a devenit religia dominată ca urmare a Unirii cu Roma a unei părţi din populaţia Transilvaniei, inclusiv a populației de pe Valea Someşului Mare.

Religia greco-catolică a fost desființată prin Decretul 248 din 1948. După această dată, credincioşii greco-catolici au revenit la biserica mamă ortodoxă. În prezent, 60-70 de familii sunt greco-catolic.

După Primul Război Mondial, când populația a scăzut drastic fiind de cinci ori mai mulţi morţi decât în al Doilea Război Mondial, au apărut şi cultele neoprotestante.
Primul cult neoprotestant a fost cel penticostal, care numără în prezent 760 persoane, urmat de Martorii lui Iehova, care are în prezent 15 familii.
Comuna Maieru are cinci locașuri de cult.

  • Biserica din Deal, cu hramul „Cuvioasa Parascheva” – Monument Istoric construită la 1817 din piatră. Această biserică a fost construită în anii 1816-1817 – ani de mare foamete.
  • Biserica din Vale (i se spune și Biserica Mare) cu hramul Sfântul Ştefan construită în anii 1872-1873 din zid de piatră şi cărămidă.

Această biserică a fost construită cu sprijinul material unui episcop greco-catolic care a fugit de revoluţia din Ungaria în 1948 şi s-a stabilit la Maieru. A ajutat la construirea bisericii din Ilva Mică, Maieru, Sîngeorz-Băi şi biserica romano-catolică din Rodna. Acest episcop este îngropat la Rodna. Până în 1950 veneau şi locuitorii Anieşului la parohia de la Maieru. Apoi s-a construit şi Biserica și parohia din Anieş.

  • Biserica Penticostală.
  • Martorii lui Iehova,
  • Biserica Greco-Catolică 1995-1996.

În Anieş existăi o casă de rugăciuni pentru penticostali şi câteva familii de greco-catolici.

Emil Boșca-Mălin, în cele două cărți referitoare la comuna Maieru – ”Contribuții la monografia comunei Maieru” și ”Spicuiri din trecutul unui sat grăniceresc”, citează documente publicate în Arhiva Someșană, XVII, pp. 166-172 afirmând că în 1450, în Maieru exista o „capella ligneam” (capelă de lemn) și că în secolul al XV-lea se afla o biserică „situată pe șes de partea stângă a Văii Caselor, tot din lemn”, iar cimitirul se găsea pe locul numit Boboșa. Nicolae Iorga scria că această biserică a fost reparată în 1650 și „zugrăvită din nou de un meșter bun de aici”, pe care măierenii îl recomandau și birăului din Bistrița.

Între cele două războaie mondiale, bătrânii povesteau că pe locul Bobenilor s-ar fi aflat o mănăstire care a fost arsă odată cu invazia tătarilor din 1717.

Popa Miron este întâiul preot despre care se amintește Emil Boșca-Mălin, fără să se menționeze anul.

În anul 1683 a fost popa Lazăr, căruia i-a urmat fiul său, Grigore.

Conscripția „popilor valahi” din 1714 amintește că în Maieru erau șase preoți.

În 1723, când protopopul Tănase își aduna „micul soboraș” și protesta către sfatul din Bistrița că „sătenii ne despart de feciorii noștri”, se amintește de „casa preuțească din Maieru”.

Conscripția din anul 1733 pomenește de existența a cinci preoți în Maieru, după cum urmează:

1. preotul Gavril Pantea, văduv, hirotonit de episcopul Atanasie; averea acestuia consta din: 8 boi, 1 vacă, 60 de oi, 4 cai, 8 porci și 15 stupi;
2. popa Gavrilă, văduv, hirotonit de episcopul Iosif Stoica, avea: 2 boi, 2 vaci, 1 cal, 2 porci și 4 stupi; el locuia împreună cu fiul său, Mihai, care era căsătorit și îndeplinea diferite „funcțiuni” pe lângă biserică; pământurile bisericii erau folosite împreună cu ceilalți preoți;
3. popa Iacob a popii Petru a fost hirotonit de episcopul Dosoftei în 11 mai 1733 și avea: 8 boi, 4 vaci, 100 de oi, 10 cai, 6 porci și 30 de stupi;
4. popa Ion a fost hirotonit de episcopul Dosoftei în 18 mai 1733 și avea doar o vacă;
5. Grigore a popii Gavril a fost hirotonit de episcopul Dosoftei în 1733 și avea: 2 boi, 2 vaci, 1 cal, 2 porci, 6 oi și 4 stupi.
Se amintește faptul că în 1733 existau două biserici: cea veche deținea 4 iugăre de pământ arabil și 1 iugăr de fânaț, și cea nouă care avea doar 1 iugăr de arătură și 4 iugăre de fânaț; la data respectivă Maieru avea 1.865 de locuitori.
O statistică din anul 1750 arată că în Maieru erau nouă preoți, după cum urmează:
1. Popa Petru, decedat în 10 iulie 1826; după o înțelegere avută cu popa Grigoraș din Poiana Ilvei, s-a mutat aici și a stat acolo până la moartea sa; din 1774, în Maieru, a rămas preot Alexa Popițan.
2. Popa Cosma din Marmația a servit ca preot până în 1766, când a fost numit învățător la școala trivială de aici până în 1769, după care a revenit din nou preot.
3. După acesta, a urmat popa Gherasim; din păcate, nu deținem date despre el.
4. Popa Dumitru Coruț (1742-1810).
5. Popa Opre este amintit în anul 1777 ca naș al celor doi copii ai lui Simion Candale.
6. Popa Iacob Șotropa (1705-1788).
7. Popa Ilarion Gălan, decedat în 11 aprilie 1796.
8. Popa Gavrilă, decedat în 1806.
9. Popa Grigore zis Cornișor, decedat în 1774. Acesta, împreună cu popa Alexa, au sfințit catapeteasma bisericii din Poiana Ilvei în 1772. Alături de numele său trebuie amintit și preotul Nichita Boca, care a plecat în 1762 în Bucovina, împreună cu alte 14 familii, și au întemeiat comuna Botoșana, chiar și la ora actuală (2019), aproape jumătate din această localitate poartă nume măierene: Boca, Ureche, Negrușer, Andronesi etc.
În anul 1762, Maieru avea o singură biserică. După anul 1800, prin contribuția localnicilor, s-a construit „Biserica din Deal”, după planurile maestrului sas Krauss. Tot în această perioadă a fost preot Fteodor Bob (decedat în 1816), care avea o cultură aleasă. Acest preot l-a înfiat și crescut pe nepotul său, Vasile Fabian Bob (1795-1836), născut în Rusu Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud.
În 1820, scriitorul Gheorghe Asachi, în căutare de tineri talentați, a venit din Moldova în Transilvania și l-a ales pe Vasile Fabian Bob, care după terminarea facultății de Drept cunoștea 7 limbi.
După înființarea la Iași a „Albinei Românești” (în 1829), Vasile Fabian Bob va deveni colaborator și redactor la această revistă, pentru ca, la trei ani după decesul său, să-i apară în „Foaie pentru minte inimă și literatură” din Brașov (în trei numere) „Moldova la 1821” din care Eminescu, în „Epigonii”, va prelua vestita sintagmă „S-a întors mașina lumii…”
Lui Fteodor Bob i-a urmat ca preot un nepot de-al lui Iacob Șotropa, care a purtat același nume cu bunicul său. Acest al doilea Iacob Șotropa s-a născut în 1785 și, după cum povestește academicianul Virgil Șotropa, a fost printre puținii măiereni care l-au văzut pe Napoleon Bonaparte în portul baltic Danzig, unde Iacob fusese întâi sergent în armată, însărcinat cu ducerea corespondenței oficiale.
Acest Iacob Șotropa a avut doi copii, Alexandru, ajuns funcționar, unul dintre fruntașii războiului civil de la 1848/49, luptător pentru drepturile românilor din Districtul Năsăudului. Iacob Șotroba, a mers alături de luptătorul pentru drepturile românilor, Vasile Nașcu din Feldru, la împăratul Ferdinand I al Austriei pentru a cere drepturi egale cu celelalte națiuni (unguri, sași și secui).
În 1848, Alexandru Șotropa, tatăl viitorului academician Virgil Șotropa, a fost închis în aceeași celulă cu Ștefan Ludvig Roth. Sora lui Alexandru, Susana, s-a căsătorit cu academicianul Florian Porcius din Rodna. Întrucât Iacob Șotropa a fost numit notar, locul său a fost ocupat de preotul Ion Hangea, născut în 1780, în Maieru. Acesta, după moartea preotului Gherasim din Rodna, a servit în locul său fără plată, până în 1837, când a venit un preot nou.
În 23 ianuarie 1838 este numit preot Vasile Groze, născut în Sebeșul de Jos în 1837 și decedat în 1855. A fost prieten cu groful Dominic Ziky, fost revoluționar de la 1848 din Ungaria, retras la Maieru, din cauza atitudinii sale politice. Biserica din Vale, cea care dăinuie și astăzi, cu hramul Sfântului Ștefan, a fost construită pe cheltuiala acestuia. Tot atunci s-a construit și casa parohială.
Biserica din Vale a fost construită după planul inginerului sas Rudolf Adlef din Bistrița. Iconostasul a fost zugrăvit de pictori celebri din Munchen. Documentele vremii consemnează faptul că în anul când s-a terminat această biserică, în 1873, „între 10 august și 24 septembrie, a bântuit holera asiatică, murind cinci până la zece persoane pe zi, în total 103 morți”.
Prima reparație a acestei biserici s-a făcut în anul 1912, iar a doua în anul 1933. După preotul Vasile Groze, au servit ca preoți: Lazăr Avram (1863-1905), Eronim Groze (1874-1915) și Vasile Groze, fiul acestuia.
Vasile Groze a avut doi băieți: Patriciu Groze, profesor de fizică și chimie al viitorului rege Mihai I al României, și Eugen Groze, inginer, precum și două fiice: Alexandrina, o profesoară de geografie aspră, dar foarte bine pregătită, și Lucia, funcționară la poștă.

Preotul care a urmat s-a numit Iulian Ciorba (1883-1929 a fost prietenul din copilărie al lui Rebreanu. Familia scriitorului îl vizita și după anul 1918, după cum și familia lui Iulian stătea câte o săptămână, două, la București, la Rebreni.

Preotul Iulian Ciorba a avut doi fii: Ionel Ciorba, căpitan și aghiotant al principesei Ileana a României, decedat în Chile, și Ovidiu, medic, decedat în Dej.

După Iulian Ciorba, au urmat preotul Gavril Bichigean. Acesta a cules și publicat o frumoasă culegere de folclor, majoritatea pieselor fiind din Maieru.

Preotul Anchidim Bob (decedat în 1932) a fost un aprig luptător pentru drepturile românilor și un reper pentru măiereni la Marea Unire de la 1918.

Preotul Iuliu Pop a avut un fiu medic la Oradea și o fiică funcționară, Lucia.

După anii 1950 au urmat preoții: Hanțig, Drăgan, Ioan Bolog, Gavril Floșui, Emil Coman (al cărui fiu este profesor universitar la Oxford în Anglia)

În prezent slujesc ca preoți: Ioan Lăpuște și Dan Cismaș.

Obiectele de artizant sunt rezultatul practicării meseriilor tradiţionale, prelucrarea lemnului, ţesutul, olăritul.

Obiectele de artă populară sunt foarte apreciate în prezent.

Galerie foto a artei populare regasite in comuna Maieru
Liviu Rebreanu
1885 - 1944
marele romancier a copilărit la Maieru. ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele”, spunea Rebreanu.
Octavian Utalea
1868 - 1932
membru fondator al Astra, primar al Clujului între anii 1923-1926
Emil Boșca-Mălin
1913 - 1976
jurist, ziarist, lingvist. Opozant deschis al comunismului, atitudine pentru care a plătit cu ani grei de închisoare.
Maria Cioncan
1977 - 2007
atletă, laureată a medaliei de bronz la proba de 1500 m de la Jocurile Olimpice de vară de la Atena, în 2004.
ro Română
X